Lămâile redau tinerețea vaselor de sânge, întăresc imunitatea, scad glicemia și protejează ficatul

Originar din India. cunoscut din cărţile vedice sub numele de „nimbuka”, Lămâiul a fost preluat de arabi care l-au botezat „limun”, găsindu-şi o a doua patrie în partea sudică a Mediteranei, pătrunzând târziu în Europa, de vreme ce Ibn Bauthar nu îi citează într-o enumerare a plantelor cultivate în Spania.

Se pare că în cultură a pătruns în Europa de-abia spre mijlocul secolului al XV-lea. Gama recomandărilor sale terapeutice este de-a dreptul impresionantă, uneori chiar exagerată, atât pentru pulpa fructului, pentru suc, cât şi pentru coajă, în uz intern şi extern, în cosmetică, pentru prepararea uleiului esenţial sau a acidului citric.

Compozitie

Lămâile conţin 86-88% apă. Dintre acizii organici: acidul citric (6-8% în suc), acidul malic, citrat de calciu şi de potasiu. Conţinutul în protide este redus (0,5%), la fel ca şi cel în hidraţi de carbon (5%). Sărurile minerale sunt reprezentate prin cele de Na (2 mg%), K (95 mg%), Ca (7 mg%), P (10 mg%), Fe (0,3 mg%), iar sub formă de oligoelemente: Si, Mn, Cu etc.

Dintre vitamine, pe primul loc se situează vitamina C (40^50 mg la 100 g fructe), apoi vitaminele BI,B2, B3A, EşiPP. Uleiul volatil din coaja de lămâie este format din terpene (limonen, pinene, camfen, felandren, sesquiterpene etc), din linalil, acetat de linalil şi geranil, citronelol, citral, aldehide etc.

Utilizări

În trecutul îndepărtat, lipsa din alimentatie a vitaminei C, în special din cea a marinarilor, provoca o boală cunoscută sub numele de scorbut. De aici şi denumirea de „acid ascorbic” dată pentru vitamina C.

Această vitamină joacă un rol important în vindecarea fracturilor prin fixarea calciului, în tulburări de circulaţie şi în special în prevenirea fragilităţii capilarelor, în hemoragiile subcutanate şi în hemoragiile gingiilor.

Carenţa în vitamina C dupe la insuficienţe corticosuprarenale, astfel încât consumul de lămâie măreşte capacitatea de apărare a organismului în bolile infecţioase. Bactericide, datorită uleiului volatil, lămâile pot fi utilizate în infecţii digestive şi respiratorii.

Efecte bune se obţin în tratarea afecţiunilor hepatice, atât în refacerea parenchimului hepatic (în hepatite şi chiar în preciroză), ca şi pentru calmarea crizelor acute hepatobiliare. Contrar unor păreri răspândite că ar mări aciditatea (prin conţinutul mare de acid citric şi gustul său acid) şi deci că ar fi contraindicată în hipoaciditate, ulcer gastric şi duodenal, lămâia are o reacţie bazică puternică, căci acidul citric este oxidat în cursul digestiei şi prin reacţiile din tubul digestiv se ajunge la carbonat şi bicarbonat de calciu.

Prin aceasta, sunt alcalinizante gastrice în gastrite hiperacide, ulcer gastric şi duodenal. Valoarea lămâilor nu constă numai în aportul de vitamină C, dar şi în acidul citric care joacă un rol important în metabolismul celular, respectiv în ciclul lui Krebs. Lămâile au multiple efecte şi în afecţiunile aparatului circulator. Tonice cardiace, ele sunt active în scleroza arterelor cărora le redau elasticitatea, ducând şi la scăderea concentraţiei în colesterol; sunt deci indicate în ateroscleroză şi hipercolesterolemie.

Destul de remarcabile sunt şi proprietăţile hipotensive. In afecţiunile vasculare, în special în cele ce afectază membrele inferioare (varice, flebite), lămâile sunt uu adjuvant util. De asemenea, sunt antihemoragice îndeosebi în epistaxis (hemoragii nazale), hematurii, hemoragii digestive în care apar scaune cu melena. Prin stimularea hematopoezei, acestea sunt antianemice, în acelaşi timp activând şi funcţia leucocitară.

Diatezele urice (litiaza urică, artritismul, guta, reumatismul) sunt printre afecţiunile care beneficiază cel mai mult de aportul lămâilor. Ducând la scăderea glicemiei, lămâile pot intra prioritar în regimul diabeticilor.

Ca remineralizante, ele se recomandă în special în tuberculoză. Seminţele sunt un vermifug eficace contra oxiurilor. Mai puţin cunoscută este acţiunea antimigrenoasă a lămâilor; în schimb, cunoaştem cu toţii efectul binefâcător al acestora în maladiile febrile. Numeroşi autori o citează ca armă importanta contra obezităţii. Extern.

Sucul este printre cele mai bune remedii în afte, angină, amigdalită, în special la copii, ba chiar şi în otite, rinite, sinuzite. Prin efectul lor antiseptic şi cicatrizant, lămâile se pot utiliza în plăgi infectate, erupţii şi furuncule, acţionând şi în calmarea înţepăturilor de insecte. Tamponarea negilor şi herpesurilor cu suc de lămâie dă, de asemenea, rezultate pozitive. Se citează şi utilizarea lor în degerături. Cosmetică.

Astringenţa sucului îl face utii pentru porii dilataţi (spaţiile intercelulare) şi punctele negre care apar la tenurile grase. Ca adaos în ultima apă de spălat pe păr, dă supleţe şi strălucire părului. Pentru cosmetica mâinilor, acestea se freacă cu felii de lămâie, care întăresc totodată unghiile casante.

Loading...